Atunci când vrem să vizităm un oraș nou, de cele mai multe ori marea provocare e aglomerația, locurile de parcare din zonele cu obiective turistice și accesul la zonele pietonale.
Timișoara nu are cea mai fericită infrasturctură pentru cele de mai sus, insă are de plimbat povești, iar pentru asta merită să-ți bați puțin capul. Ca să fie mai ușor, voi lăsa mai jos câteva jumătăți de zile petrecute de mine prin Timișoara.
În primul rând, Timișoara nu este orașul pentru mașini mari, decât dacă vrei să transporți mobilă sau șase copii deodată, cum era cazul meu. Există și pentru asta soluție – un minivan Dacia Lodgy, sau VW Touran. Eu am ales un Opel Zafira. Însă cu siguranță cel mai bine vă mișcați și parcați cu o Skoda Fabia, Opel Corsa sau alte mașini de talie mică.
Zona de interes a orașului este împărțită între și în afara zidurilor vechii cetăți: zona centrală (cetate), zona Iosefin, zona Piața Bălcescu, zona Piața Traian. Le-am enumerat aici pe celep referate, deși orașul are povești ce se întind pînă spre periferie, unde casele și străzile vechi ascund istorie cu piețe, porți de cetate și fabrici de zahăr. Dar acestea le lăsăm pentru călătorii viitoare.
Zona cetății se întinde între cele opt bastioane care vegheau vechea fortificație, acest tip de cetate bastionară având un zid triplu, intercalat cu canale de apă. Doar un singur bastion al cetății mai există îna cest moment – Bastionul Theresia, pe lângă care am trecut în drum spre Piața Unirii. Tot aici am și parcat, deorece zona centrală a Timișoarei e majoritar pietonală. Dificil însă de găsit loc de parcare la orele de vârf, însă există câteva parcări private cu suprafaţă generoasă (ce-i drept, mai scumpe), unde însă vă puteţi lăsa mașina fără probleme, mai ales dacă e un mini-van, cu care mai dificil găsești loc în parcările publice.
Am luat cei șase copii așadar (trei ai mei, trei ai verișoarei mele), toți veseli şi gălăgioși, în speranța că apuc să mă bucur de zona istorică fără să pierd vreunul. Mare mi-a fost dragul in Piața Unirii, unde în spațiul liber, copiii au zburdat și eu am putut să admir Palatul Baroc (actualul Muzeu de Artă), Domul Romano-Catolic și, mai ales cele două superbe case – Casa Brück și fosta Bancă de Scont, care amintește de stilul arhitectural al lui Gaudi.
Mai departe, roind cu copiii printre cafenele și oameni grăbiți, am ajuns în Piața Libertății, unde se află cladirea ce servea Comenduirii Corpului de Armată și Cazinoul Militar. În această piață îşi avea sediul administraţia militară a Timişoarei şi a întregului Banat, de aceea, mult timp s-a şi numit “Paradeplatz” (Piaţa de Paradă). Mijlocul pieţei este dominat de monumentul Sf. Maria şi Sf. Nepomuk, creaţie tipică a barocului vienez, ce a fost adus de la Viena în 1756 pe calea apei. În partea nordică a Pieţei Libertăţii se ridică Primăria Veche, care la această oră găzduiește Facultatea de Muzică și Teatru a Universității de Vest Timișoara.
Deși era frig, am vrut/n-am vrut am mancat cu copiii o înghețată și i-am lăsat să se zbenguie cu porumbeii din piață. Voiam să continuăm până în Piața Operei, însă am decis că vom face asta în altă zi, mai cu soare.
(informaţii preluate de pe Wikipedia, imagine eyeinthesky.ro)